Despărţirea de vinovăţie

Dragă Vinovăţie,

Noi doi am fost împreună multă vreme. Încă de la apariţia mea ca suflet individual, tu ai fost acolo, nevăzută, ghidându-mi evoluţia şi influenţându-mi deciziile. Dar acest lucru nu va mai dura. Căci acum te văd ca ceea ce eşti de fapt, vinovăţie, în toată viclenia ta, sub toate deghizările tale.

Dragă Vinovăţie,

Noi doi am fost împreună multă vreme. Încă de la apariţia mea ca suflet individual, tu ai fost acolo, nevăzută, ghidându-mi evoluţia şi influenţându-mi deciziile. Dar acest lucru nu va mai dura. Căci acum te văd ca ceea ce eşti de fapt, vinovăţie, în toată viclenia ta, sub toate deghizările tale.

       vinovatie     Cuvintele tale au fost şirete şi convingătoare, dar ele sună a gol în inima mea. Căci atunci când spun că vreau să îmi iubesc toate părţile fiinţei mele,tu eşti cea care spui că nu pot face asta. Tu eşti cea care m-a făcut să îmi privesc părţile mai „umbrite” ale mele cu repulsie şi dispreţ. Mereu spui că trebuie să mă străduiesc să fiu ceea ce nu sunt. Şi tu eşti cea care spune că trebuie să mă modelez după imaginea ta despre perfecţiune. Dar, indiferent de cât de mult m-aş strădui, niciodată nu este de ajuns.

Vinovăţie, tu eşti cea care ai indus imaginea că Dumnezeu pretinde perfecţiune. Imaginea ta îl portretizează pe Creator ca o fiinţă statică,neschimbătoare, care stă într-un turn de fildeş, închis într-o detaşare rece,raţională, dincolo de josnicia sentimentelor şi percepţiei umane. Un ideal înalt – dar fiecare încercare de a-l atinge este sortită eşecului. Căci tu te poţi gândi mereu la ceva ce aş fi putut face mai bine şi niciodată nu îmi ierţi cusururile.

Da, tu eşti, vinovăţie, cea care cauţi să mă privezi de aprecierea momentului — momentul plin de bucurie, extraordinar, infinit, total în perfecţiunea sa naturală. În locul acestuia, tu ai pune luciul ţipător al versiunii tale iluzorii de perfecţiune.

Vinovăţie, m-ai controlat fixându-mi mintea asupra viitorului pentru totdeauna şi asigurându-mă că întunericul pândeşte la fiecare pas, şi că trebuie să scap de el prin a mă întoarce în trecut. Tu compari mereu prezentul cu trecutul şi îmi spui să mă bazez pe experienţele din trecut,atunci când întâlnesc oportunităţi noi. Nu mi-ai permis să mă simt bine în pielea mea, aşa cum mă simt acum, şi mereu mi-ai limitat fericirea şi plăcerea, amintindu-mi permanent de treburile neterminate.

Mi-ai indus teama de pierdere şi m-ai făcut să mă agăţ cu disperare de ceea ce am, nelăsându-mă niciodată să renunţ şi să mă deschid faţă de ceva nou. Mi-ai dat nerăbdarea cu mine însumi şi cu alţii, spunându-mi că, dacă nu apuc bunătăţile atunci când am ocazia, voi pierde mult, în cele din urmă. Mi-ai indus teama de eşec şi m-ai făcut să mă ataşez de experienţele pozitive, şi să refuz să privesc la cele negative. M-ai făcut să mă agăţ strâns de alţii pentru a fi iubit şi acceptat, în timp ce, în adânc, frica mea de respingere a reprezentat certitudinea ta că merit să am parte de eşec şi respingere, din cauza nevredniciei mele inerente.

Mi-ai spus că iluminarea este numai pentru cei puţini, şi că necesită foarte multă muncă şi sacrificiu. Mi-ai spus că sacrificiul este o virtute, şi numai dacă îi pun pe alţii mai presus, servindu-i cu altruism, voi fi cumva favorizat de Dumnezeu. M-ai făcut să cred că este ceva egoist să mă gândesc la mine însumi.

Vinovăţie, m-ai făcut să îmi creez vieţi întregi  în care am fost judecat de alţii pentru căile mele excentrice; în care am fost ridiculizat şi batjocorit pentru că am dat glas la ceea ce gândeam. M-ai făcut să caut permanent iubirea şi aprobarea celorlalţi, în timp ce tu îmi tot spuneai că nu sunt suficient de bun ca să le primesc. Şi ţi-a convenit să îmi ascunzi faptul că lipsa mea de acceptare din partea lumii era o reflexie a propriei mele lipse de acceptare.

Mi-ai judecat corpul pentru dorinţele sale de bază şi m-ai convins că m-aş putea pierde în necesităţile sale, şi aşa am făcut. M-ai făcut să îmi judec înfăţişarea fizică şi înfăţişarea altora. M-ai făcut, să îmi judec sexualitatea. Chiar m-ai adus până în punctul în care să cred că Dumnezeu nu este fiinţă sexuală. Ai făcut în aşa fel încât să îmi fie dificil, pentru că ai judecat că chakra supravieţuirii este mai puţin divină. Mi-ai spus că trebuie să îmi abandonez corpul pentru a mă înălţa în casa Tatălui. M-ai făcut să îmi fie ruşine de vehiculul meu fizic şi, drept rezultat, am început să mă îmbolnăvesc şi să simt că îmbătrânesc.

Mi-ai judecat emoţiile şi m-ai convins că nu sunt nimic altceva decât un ghem de durere şi negativitate şi, pentru o vreme, mi s-a părut că aveai dreptate. M-ai făcut să îmi judec supărarea, furia, tristeţea, mâhnirea şi teama. M-ai învăţat să îmi neg sentimentele în favoarea imaginii tale despre perfecţiune. M-ai învăţat să neg, să neg şi iar să neg, până când din corpul meu emoţional nu au mai rămas decât câteva fragmente de disperare şi întuneric.

Ai spus că mintea mea raţională e ceva rău pentru că mereu analiza şi se agăţa de cunoştinţele vechi, în loc să îi dai iubirea şi înţelegerea necesară pentru a o ajuta să vadă dincolo de ea însăşi. Abia acum îmi dau seama că nu eşti capabilă să iubeşti şi să înţelegi, iar acesta este unul din motivele pentru care pun capăt relaţiei noastre.

Vinovăţie, mi-ai judecat voinţa, dorinţele mele şi puterea mea, şi mi-ai spus că nu ar trebui să am liber arbitru, că nu ar trebui să am dorinţe, şi că a fost greşit să îmi folosesc puterea ca să creez lucruri frumoase în viaţa mea. Te-am crezut şi, în consecinţă, am uitat cum să îmi folosesc 90% din puteri. M-ai convins să îi rănesc pe alţii atunci când îmi exercitam puterea şi liberul arbitru şi, din clipa în care te-am crezut, i-am rănit adesea.

Mi-ai dat să joc multe roluri de-a lungul istoriei. Mi-ai dat rolul şi m-ai făcut să uit că nu eram decât un actor pe o scenă creată tot de mine. Mi-ai dat rolul de victimă într-un univers ostil şi m-ai făcut să cred că acesta avea putere asupra mea. Atunci când ai obosit să faci asta, mi-ai dat rolul de tiran, care trăia într-o falsă mulţumire ce vine din dominarea acelora „mai puţin norocoşi”. M-ai făcut să trăiesc ca un martir şi să renunţ la tot. M-ai învăţat că sărăcia este o virtute şi, prin urmare, aceia dintre noi care au avut cea mai multă compasiune, au avut cele mai puţine resurse pentru a ajuta planeta.

      De asemenea, mi-ai dat şi rolul de criminal şi de victimă, de prigonitor şi de prigonit. Când am condus biserica, m-ai aruncat afară atunci când m-am apropiat prea tare de adevăr. Ai lăudat virtuţile unui Dumnezeu bun şi plin de iubire, dar, în acelaşi moment, m-ai asigurat că sunt un păcătos mizerabil, fără speranţă de mântuire.

Vinovăţie, mi-ai adus tristeţe atunci când am ajuns prea aproape de bucurie. M-ai făcut să uit, atunci când am început să îmi amintesc. Şi mereu m-ai adus cu picioarele pe Pământ atunci când am ajuns prea sus. M-ai convins că sunt prea idealist, că Raiul este numai un vis şi că, după orgia mea cosmică a libertăţii, va veni şi nota de plată, plătibilă integral şi obligatoriu. Şi, atâta timp cât te-am crezut, nota de plată a venit mereu, exact la termen. M-ai făcut să cred că trebuie să muncesc ca să trăiesc şi că nu era corect să mă bucur de viaţă dacă alţii sufereau. M-ai făcut să cred că eram neputincios să vindec relele lumii; că era greşit să cred că pot să vindec bolnavii şi să înviez morţii. În acelaşi timp, îmi spuneai că nu făceam suficient de mult ca să salvez planeta.

Vinovăţie, acum îmi dau seama că cel mai insidios dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la tine a fost că duhoarea întunecată a morţii mă va aştepta atunci când suferinţa mea pământească se va termina. Aproape m-ai convins că înălţarea nu este reală şi că voi fi blocat pentru totdeauna în roata reîncarnării. M-ai făcut să intru într-un pântece cald, unde toate nevoile îmi erau îndeplinite, apoi m-ai aruncat într-o lume zgomotoasă, insensibilă, în care cei ce aveau mai puţină înţelepciune decât mine îmi spuneau ce să fac.

Când eram un copil neajutorat, ai făcut în aşa fel încât autorităţile lumii să îmi zdrobească voinţa şi să îmi distrugă simţul natural al minunării şi curiozităţii. Mi-am petrecut multe vieţi încercând să ajung din nou în pântece, nerealizând că naşterea fizică nu a fost decât o altă punere în scenă a apariţiei mele ca suflet din Mama Creaţiei. Şi chiar mi-ai spus că aspectul Matern al lui Dumnezeu era o născocire a imaginaţiei mele, într-un univers masculin. Sufletul meu a tânjit multă vreme să se reîntoarcă în pântecele Creaţiei, dar acum ştiu că acesta se află înlăuntrul meu.

O, vinovăţie, acum văd ceea ce eşti – un dumnezeu gol pe dinăuntru, rece, impasibil, ce rătăceşte prin vid, căutând viaţă inocentă pe seama căreia să îţi hrăneşti nevoile tale parazitare. Deşi cuvintele mele sunt grele, nu îţi port pică. căci ştiu că tu te hrăneşti din supărare. Mai curând te văd ca ceea ce eşti, şi nu mai doresc să primesc darurile tale sterile. Şi astfel, te las să pleci. In mintea mea, te văd plutind fără viaţă spre marginile esenţei mele şi dincolo de acestea, în vid, dincolo de universul manifest.

Da, vinovăţie, relaţia noastră s-a încheiat, acum că mi-am dat seama de jocul tău, şi voi mai trece doar pentru câteva momente prin rolurile pe care mi le-ai stabilit. Căci acum doresc să îmi aduc şi fraţii şi surorile, ca să te privească în faţă. Ei vor vedea, aşa cum văd şi eu, că în realitate eşti un nimic – un împărat fără haine, fără substanţă şi lipsit de orice urmă de iubire. Familia mea cosmică te priveşte acum cum îţi joci ultima carte din mâna mizeriei de pe Pământ – cartea Armagedon-ului. Şi te lăsăm să te demaşti singură. Căci ţi-am văzut ultima carte şi nu ne lăsăm păcăliţi. Deşi putem auzi tânguirea şi scrâşnetul dinţilor credincioşilor tăi în timp ce aceştia aşteaptă deznodământul, nu ne mai temem. Căci părăsim lumea ta întunecată. Acesta este începutul nostru şi sfârşitul tău.

Şi astfel, mă întorc la o sarcină oportună – aceea de a-mi recupera părţile pe care le-ai ţinut ascunse faţă de lumină, pe care le-ai închis departe de dulcele gust al libertăţii. Şi îmi îmbrăţişez şi nemărginirea şi inocenţa mea pură care, deşi au fost uitate demult, nu au putut şi nu pot fi niciodată distruse complet.

Iar în anii care vin, calea mea, departe de sălaşul tău, va fi luminată de Gazde Cereşti, şi nu va mai exista niciun colector de taxe care să îi năpăstuiască pe cei ce trec prin poarta spre libertate. Căci dincolo de iadul pe care l-ai creat se află sunetul vechilor melodii, mereu actuale, cântând despre iubirea pe care nici nu ţi-o poţi imagina. Fiecare melodie radiază în plenitudinea sa, iar când eu şi Familia mea cosmică ne aliniem corpurile, emoţiile, inimile, minţile şi sufletele întru Unime, muzica se coboară în Unica noastră fiinţă, iar trecutul dispare treptat în nimicnicia din care a venit. Iar teama de necunoscut se transformă în curiozitate şi entuziasm, în timp ce ne îmbarcăm împreună în această călătorie dincolo de dincolo.

Adio, vinovăţie!

Semnat,fostul tău: Sal.

(Din „Viaţa la frontiera cunoaşterii”- de Sal Rachele -Editura Proxima Mundi 2011)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.