Apa vieţii şi adevărului

Basm terapeutic……Odată demult,dar nu chiar cu atât de multă vreme in urmă, exista un regat prosper, condus de un rege foarte temut de către supuşii săi.

Anunțuri publicitare

             

Odată demult,dar nu chiar cu atât de multă vreme in urmă, exista un regat prosper, condus de un rege foarte temut de către supuşii săi. Pentru că se temea ca nu cumva cineva să-l răstoarne de la putere, era foarte nemilos cu toţi supuşii săi,.supuşi care trăiau într-o veşnică frică. Pentru cele mai mici greşeli erau biciuiţi sau închişi, iar dacă era ceva mai grav, chiar decapitaţi. Iar toate acestea se întâmplau fără judecată. Chiar şi Prinţul ,dacă-şi contrazicea tatăl,era închis în turnul castelului, pentru zile întregi, uneori fără vreun motiv clar.

Prinţul nu avea mamă,iar în copilărie şi adolescenţă singura persoană în care avea încredere şi totodată singurul prieten ,era doica lui ,care l-a crescut, încă de când s-a născut. Pentru că regele se temea ca Prinţul să nu păţească ceva, acesta nu se putea juca cu nici un copil de vârsta lui, singurii lui tovarăşi erau profesorii, care îl pregăteau de mic copil, pentru ai urma tatălui său la tron. Aşa cum spuneam doica era singurul lui prieten şi totodată singura care i-a transmis, atât cât cunoştea şi ea ,din învăţăturile antice. Astfel a aflat Prinţul despre Izvorul vieţii şi adevărului din ţinutul Agarttha. De cum a aflat despre izvor, Prinţul a ştiut că nu va avea odihnă până nu va găsi Agarttha şi mai ales, Izvorul vieţii şi adevărului.

Cum a împlinit 18 ani ,Prinţul s-a furişat din palat şi a plecat în căutarea izvorului. Avea doar hainele de pe el ,ceva bani, puţină mâncare şi multă hotărâre. După un an ajunge într-un oraş care se chema Mula, fără bani, fără mâncare, doar cu hainele de pe el, acum într-o stare foarte proastă. Pentru că Prinţul era puternic şi încrezător, nu s-a pierdut cu firea ,a participat la un turneu de lupte pe care l-a câştigat. După o săptămână a părăsit Mula cu mai mulţi bani, ceva mâncare şi o haină de mătase roşie, aşa cum îi stă bine unui fiu de rege.

         După încă un an ajunge în oraşul Svad (supranumit Oraşul Dulceaţă-de la cunoscuta dulceaţă de caise ,care se producea în zonă) unde hotărăşte să facă un scurt popas. La hanul oraşului este servit, din ziua în care ajunge acolo , de cea mai frumoasă fată pe care o văzuse Prinţul în viaţa lui. Era fata cea mai mică a hangiţei. Cum se văzură se îndrăgostiră unul de celălalt. În săptămâna care a urmat Prinţul şi fata hangiţei ,au trăit cele mai emoţionante, şi palpitante momente din viaţa lor. Cum trecură cele 7 zile ,Prinţul îşi luă rămas bun de la iubita lui. Degeaba a încercat fata să-l oprească, Prinţul ,deşi o iubea nespus ,era hotărât să ajungă la Izvorul vieţii şi adevărului, indiferent de cât de greu îi venea în acest moment să se despartă. I-a promis că nu o să o uite, iar fata cu lacrimi în ochi, i-a dăruit o cingătoare portocalie de mătase.

După alt an, eroul nostru ajunge la Mani,exact în pragul izbucnirii unui război civil. Motivul îl reprezentau minele de chihlimbar pentru care se certau două familii avute şi rivale ale oraşului. Prinţul prin hotărâre,putere şi siguranţă, reuşeşte să convingă cele două tabere să negocieze un tratat şi reîmpărţirea minelor pentru care se certau. Prinţul nostru ajunge eroul zilei în Mani, mulţi locuitori îi erau recunoscători pentru forţa, hotărârea şi energia de care a dat dovadă pentru a opri războiul. Primeşte din partea conducătorului cetăţii, un medalion de chihlimbar, iar din partea locuitorilor, multe alte daruri de valoare. Din acest moment călătoria Prinţului, devine mult mai uşoară şi mai rapidă,pentru că îşi cumpără o pereche de cai, unul pentru el iar altul pentru bogăţiile sale.

În drumul său spre Agarttha, mai trece prin oraşul Ahana, oraş în care era multă sărăcie şi suferinţă. Pentru că între timp devenise şi mai bogat, le dăruieşte locuitorilor Ahanei din bogăţiile sale. Pentru că i-a eliberat din sărăcie, aceştia l-au numit Eliberatorul. Părăseşte Ahana, mai bogat, cu mai multe merinde, într-o superbă mantie de mătase verde.

După o vreme ajunge la Vishu, unde faima lui îl precede, era cunoscut ca Prinţul care este în căutarea Izvorului vieţii şi adevărului. Le vorbeşte locuitorilor oraşului, despre aventurile şi încercările lui din ultimii ani, le câştigă admiraţia, aceştia cerându-i să le devină conducător. Dar Prinţul nu a ajuns încă la finalul călătoriei lui, aşa că îşi continuă drumul, primind un şirag de mărgele de lapislazuli, de la cei din Vishu.

În oraşul Anjaera un oracol renumit care era singurul care-i putea arăta drumul spre Agarttha. Oracolul i-a arătat trei uşi şi i-a spus ca doar una dintre acestea duce spre Agarttha. Prima uşa era roşie, a doua avea culoarea albastru închis, iar cea de a treia era maro. Prinţul a ales uşa din mijloc, de culoare albastru închis şi a ales bine.

În câteva luni a ajuns in oraşul Saha, cu convingerea fermă că este pe drumul cel bun, şi că mai are doar puţin până va fi în Agarttha. Aici s-a odihnit câteva zile, s-a îmbăiat, şi-a cumpărat haine noi, toate albe şi a pornit la drum.

După o săptămână a ajuns la capătul lumii. Dincolo de acest punct era Agarttha,locul mult căutat şi dorit.

Trecerea spre tărâmul unde se afla Izvorul vieţii şi adevărului, se făcea printr-o scară lungă,care cobora în abis,scară construită din frânghii groase, iar treptele erau făcute din lemn de tec. Capătul de sus al scării era păzit de un balaur enorm, înfricoşător,cu 7 capete, care scuipa foc. Nu era chip să-l învingă, trebuia cumva păcălit. Prinţul ştia că balaurul, nu adoarme complet niciodată,fiecare din capetele lui dorm pe rând, celelalte şase fiind treze. Aproape că nu era chip să treci de el. O singură dată pe lună, nu se ştia în care moment, balaurul intra într-un repaus total ce dura o jumătate de ceas. Acest moment trebuia să-l găsească Prinţul. Pentru aceasta, a săpat o groapă cât mai aproape de locul unde se afla balaurul, astfel încât să nu poată fi văzut iar el să observe cât mai bine. A început prin a fi complet treaz, fără să adoarmă deloc,atent şi concentrat mereu pe balaur. Au trecut aşa zile, săptămâni, în care balaurul nu adormea complet, dar nici Prinţul nu aţipea deloc. În ziua 21, s-a întâmplat minunea, balaurul intră în shutdown. Prinţul observă,aleargă spre scară şi începe să coboare spre Agarttha. Era aproape jos, când îşi dă seama că balaurul s-a trezit, se grăbeşte şi de teamă să nu fie urmărit aici jos, dă foc scării, fără să se gândească la faptul că este singurul loc prin care se poate întoarce.

După care adoarme pe loc.

Trei zile şi trei nopţi a dormit Prinţul, în acel loc, după care s-a trezit şi a privit în jur. Se afla intr-un loc, unde era lumină, deşi soarele nu pătrundea până acolo, era plin de verdeaţă, deşi vedea doar stâncă peste tot. Simţea un calm şi o linişte cum nu simţise niciodată. Era foarte fericit, bucuros, probabil pentru că după atâta vreme a ajuns în sfârşit pe tărâmul mult visat. Ştia că foarte curând va ajunge şi la izvor, îi era foarte sete, iar setea îl ducea spre izvor. În sfârşit ajunge şi la Izvorul vieţii şi adevărului. Acum avea confirmarea, ca nu era un basm şi acesta era real. Doar se afla în faţa lui. Bău cu sete din apă. ..şi apoi îşi aminti. Îşi aminti că aici era locul unde s-a născut pentru prima oară, cu multe, multe vieţi în urmă, îşi aminti cine era el, îşi aduse aminte de puterea lui pierdută, realiză că pentru prima oară după multe vieţi a ajuns într-adevăr acasă.

I-au dispărut pe loc temeri, traume, regrete, simţea doar fericire şi nu făcea nimic pentru asta…doar fiinţa. Peisajul sărăcăcios şi stâncos, dispărea şi el, pe măsură ce se întorcea, privea şi îşi anunţa intenţia. Dacă dorea un lac albastru, plin de peşti în stânga lui, acesta deja era acolo, daca îşi dorea sa se bucure de priveliştea si călătoria pe un curcubeu. .. deja se întâmpla acest lucru. De fapt nici nu-si dorea ceva anume, pur si simplu ştia ca acel ceva, există,iar când se întorcea înspre el era acolo. Crea orice îşi dorea prin simplă intenţie, in iubire şi in siguranţa că toate sunt aşa cum trebuie. Nici de hrană nu avea nevoie, doar din când în când îşi potolea setea de la Izvorul vieţii şi adevărului.

Prinţul era deja de multe luni în Aggartha, nici nu se gândea să se întoarcă, în fiecare zi îşi crea o altă realitate,avea tot ce ii trebuia pentru fericirea la care a tot visat.

Într-o dimineaţă însă, în timp ce bea apa din izvor, a ştiut că tatăl său regele este grav bolnav şi nu mai are mult de trăit. Îl apucă un dor nespus, de lumea pe care a părăsit-o, de tatăl lui şi de tot ce a lăsat în urmă.

Deşi pentru el au trecut doar câteva luni în Agarttha, în lume trecuseră3 ani,iar de când părăsise palatul tatălui său au trecut 7 ani.

Iată că, Prinţul se hotărăşte să se întoarcă acasă. Îşi face o haină, cum doar la împăraţi s-a mai văzut, toată din fir de aur, umple un pet de cola de 2,5 L cu apă de la izvor,iar în final construieşte un nou pod către lume, de data aceasta, un drum mai lat si mai trainic şi porneşte la drum.

Cum ajunge la suprafaţă se întâlneşte cu balaurul, care nu-i mai pare aşa de înfricoşător şi de mare. După ce-l stropeşte cu apă din pet, balaurul se transformă, într-un voinic puternic şi frumos si care-i devine slujitor.

După câteva zile, intră alături de slujitorul său în Saha. Văzând atâta măreţie la el, locuitorii oraşului îi cer să le devină rege, iar el acceptă. Până să plece mai departe, le lasă Legile cunoaşterii şi înţelepciunii, care să domnească în lipsa lui.

După alte câteva zile, alături de slujitorul său, intră în Anja. Locuitorii din Anja aflaseră de la oracolul lor de un mare rege care avea să vină din Saha, îi cer să le devină rege şi lor,iar el acceptă. Până să plece mai departe, le lasă Legile cunoaşterii sufletului, să-i conducă în lipsa lui.

Printul, care acum era rege peste doua cetăţi, pleacă la drum cu slujitorul său, în câteva zile ajunge la Vishu,unde devine stăpânul cetăţii. Până să plece mai departe, le lasă Legile Adevărului şi disciplinei.

După alte câteva zile, intră în oraşul Ahana, unde era cunoscut sub numele de Eliberatorul. Devine şi aici rege al cetăţii, iar până să plece mai departe, le lasă Legile Iubirii şi iertării.

După Ahana ajunge la Mani,unde era aşteptat şi uns rege. Până să plece mai departe, le lasă Legile forţei şi responsabilităţii.

După alte câteva zile, alături de slujitorul său, intră în oraşul Svad. La fel ca peste tot pe unde a trecut i se cere sa devina conducătorul cetăţii, iar el primeşte. O caută pe fata cea mică a hangiţei şi văzând că aceasta nu l-a uitat îi dă să bea din apa vieţii şi adevărului şi apoi o cere de soţie. Până să plece mai departe locuitorilor din Svad le lasă Legile plăcerii şi onoarei.

În continuare porneşte la drum alături de slujitorul său credincios şi de viitoarea lui soţie. După câteva zile ajunge în oraşul Mula, unde bineînţeles că devine rege. Înainte să plece mai departe le lasă locuitorilor oraşului Legile prosperităţii şi sănătăţii.

Alături de slujitorul său şi viitoarea lui soţie, intră în cetatea în care s-a născut, unde tatăl său era încă rege. Regele grav bolnav,s-a bucurat când şi-a revăzut fiul, pe care l-a crezut pierdut. Prinţul, care acum era rege peste 7 cetăţi, îşi îmbrăţişează tatăl şi îi dă să bea restul de apă pe care o mai avea la el. Regele pe loc s-a însănătoşit s-a ridicat din pat şi-a îmbrăţişat fiul şi i-a oferit conducerea cetăţii.

”Pentru că te-ai dovedit mai vrednic decât mine” -a fost argumentul regelui.

Deoarece era deja rege peste 7 regate, Prinţul primeşte coroana de aur de Împărat, domnind mulţi, foarte mulţi ani, în pace, înţelepciune şi iubire.

De nunta care a urmat căsătoriei cu aleasa inimii lui nici nu mai vorbesc, doar atât că a ţinut 7 zile şi 7 nopţi, a fost ceva nemaivăzut şi nemaiauzit, vestea nunţii a mers peste mări şi ţări, peste vremuri, iar dacă nu mă înşel aceasta este nunta minunată de care-mi povesteau bunicii mei, in vacanţele petrecute la ei.

Nu pot încheia cu ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, ”pentru că mai trăiesc şi azi, fericiţi şi la fel de tineri.

Anunțuri publicitare

Vindecare în trecut,sănătate acum!

Workshopuri  cu  tema

Vindecare în trecut,sănătate acum!

 regresii-de-grup-280x210

 

Esti invitat să participi dacă:

·        vrei să te lansezi într-o experienţă cu totul deosebită şi completă .

·           vrei să cunoşti acum prin tine însuţi şi nu doar prin ce ai auzit sau ai citit .

·        doreşti să ştii mai multe despre karma ,reîncarnare ,grupuri de suflete,suflete pereche ,etc.

·        esti interesat(ă) de dezvoltarea ta personală .

·        doreşti să afli cum vieţile trecute ne pot influenţa  în aceasta viaţă  .

·        vrei să experimentezi tu însuţi reamintirea unor vieţi sau secvenţe din vieţi trecute .

 Seminariile se desfăşoară în Brasov conform programului anuntat pe facebook.

 

 Locurile sunt limitate ,vă rog să vă anunţaţi participarea mai jos,la telefon sau pe mail.

La fiecare întâlnire abordăm altă temă şi se lucrează pe alte aspecte.

Exemple: Renunţarea la jurămintele făcute în alte vieţi (de sărăcie ,de castitate,de nefericire,ş.a), conştientizarea şi vindecarea bolilor karmice,calităţi şi abilităţi din alte vieţi ,frici şi temeri pe care le aducem cu noi din alte vieţi etc.

La cerere ,dacă se organizează un grup ,mă deplasez şi în alte oraşe .

 

 Detalii si rezervari: 0745276714

Mail: vindecare_in_trecut@yahoo.ro

 

Recomand celor care nu au mai trecut prin alte regresii sau meditaţii ghidate, să asculte şi să o efectueze pe cea ghidată în linkul de mai jos de către Brian Weiss  autorul  volumelor “Dacă dragoste nu e nimic nu e”,”Multe vieţi mulţi maeştri” etc.

Despărţirea de vinovăţie

Dragă Vinovăţie,

Noi doi am fost împreună multă vreme. Încă de la apariţia mea ca suflet individual, tu ai fost acolo, nevăzută, ghidându-mi evoluţia şi influenţându-mi deciziile. Dar acest lucru nu va mai dura. Căci acum te văd ca ceea ce eşti de fapt, vinovăţie, în toată viclenia ta, sub toate deghizările tale.

Dragă Vinovăţie,

Noi doi am fost împreună multă vreme. Încă de la apariţia mea ca suflet individual, tu ai fost acolo, nevăzută, ghidându-mi evoluţia şi influenţându-mi deciziile. Dar acest lucru nu va mai dura. Căci acum te văd ca ceea ce eşti de fapt, vinovăţie, în toată viclenia ta, sub toate deghizările tale.

       vinovatie     Cuvintele tale au fost şirete şi convingătoare, dar ele sună a gol în inima mea. Căci atunci când spun că vreau să îmi iubesc toate părţile fiinţei mele,tu eşti cea care spui că nu pot face asta. Tu eşti cea care m-a făcut să îmi privesc părţile mai „umbrite” ale mele cu repulsie şi dispreţ. Mereu spui că trebuie să mă străduiesc să fiu ceea ce nu sunt. Şi tu eşti cea care spune că trebuie să mă modelez după imaginea ta despre perfecţiune. Dar, indiferent de cât de mult m-aş strădui, niciodată nu este de ajuns.

Vinovăţie, tu eşti cea care ai indus imaginea că Dumnezeu pretinde perfecţiune. Imaginea ta îl portretizează pe Creator ca o fiinţă statică,neschimbătoare, care stă într-un turn de fildeş, închis într-o detaşare rece,raţională, dincolo de josnicia sentimentelor şi percepţiei umane. Un ideal înalt – dar fiecare încercare de a-l atinge este sortită eşecului. Căci tu te poţi gândi mereu la ceva ce aş fi putut face mai bine şi niciodată nu îmi ierţi cusururile.

Da, tu eşti, vinovăţie, cea care cauţi să mă privezi de aprecierea momentului — momentul plin de bucurie, extraordinar, infinit, total în perfecţiunea sa naturală. În locul acestuia, tu ai pune luciul ţipător al versiunii tale iluzorii de perfecţiune.

Vinovăţie, m-ai controlat fixându-mi mintea asupra viitorului pentru totdeauna şi asigurându-mă că întunericul pândeşte la fiecare pas, şi că trebuie să scap de el prin a mă întoarce în trecut. Tu compari mereu prezentul cu trecutul şi îmi spui să mă bazez pe experienţele din trecut,atunci când întâlnesc oportunităţi noi. Nu mi-ai permis să mă simt bine în pielea mea, aşa cum mă simt acum, şi mereu mi-ai limitat fericirea şi plăcerea, amintindu-mi permanent de treburile neterminate.

Mi-ai indus teama de pierdere şi m-ai făcut să mă agăţ cu disperare de ceea ce am, nelăsându-mă niciodată să renunţ şi să mă deschid faţă de ceva nou. Mi-ai dat nerăbdarea cu mine însumi şi cu alţii, spunându-mi că, dacă nu apuc bunătăţile atunci când am ocazia, voi pierde mult, în cele din urmă. Mi-ai indus teama de eşec şi m-ai făcut să mă ataşez de experienţele pozitive, şi să refuz să privesc la cele negative. M-ai făcut să mă agăţ strâns de alţii pentru a fi iubit şi acceptat, în timp ce, în adânc, frica mea de respingere a reprezentat certitudinea ta că merit să am parte de eşec şi respingere, din cauza nevredniciei mele inerente.

Mi-ai spus că iluminarea este numai pentru cei puţini, şi că necesită foarte multă muncă şi sacrificiu. Mi-ai spus că sacrificiul este o virtute, şi numai dacă îi pun pe alţii mai presus, servindu-i cu altruism, voi fi cumva favorizat de Dumnezeu. M-ai făcut să cred că este ceva egoist să mă gândesc la mine însumi.

Vinovăţie, m-ai făcut să îmi creez vieţi întregi  în care am fost judecat de alţii pentru căile mele excentrice; în care am fost ridiculizat şi batjocorit pentru că am dat glas la ceea ce gândeam. M-ai făcut să caut permanent iubirea şi aprobarea celorlalţi, în timp ce tu îmi tot spuneai că nu sunt suficient de bun ca să le primesc. Şi ţi-a convenit să îmi ascunzi faptul că lipsa mea de acceptare din partea lumii era o reflexie a propriei mele lipse de acceptare.

Mi-ai judecat corpul pentru dorinţele sale de bază şi m-ai convins că m-aş putea pierde în necesităţile sale, şi aşa am făcut. M-ai făcut să îmi judec înfăţişarea fizică şi înfăţişarea altora. M-ai făcut, să îmi judec sexualitatea. Chiar m-ai adus până în punctul în care să cred că Dumnezeu nu este fiinţă sexuală. Ai făcut în aşa fel încât să îmi fie dificil, pentru că ai judecat că chakra supravieţuirii este mai puţin divină. Mi-ai spus că trebuie să îmi abandonez corpul pentru a mă înălţa în casa Tatălui. M-ai făcut să îmi fie ruşine de vehiculul meu fizic şi, drept rezultat, am început să mă îmbolnăvesc şi să simt că îmbătrânesc.

Mi-ai judecat emoţiile şi m-ai convins că nu sunt nimic altceva decât un ghem de durere şi negativitate şi, pentru o vreme, mi s-a părut că aveai dreptate. M-ai făcut să îmi judec supărarea, furia, tristeţea, mâhnirea şi teama. M-ai învăţat să îmi neg sentimentele în favoarea imaginii tale despre perfecţiune. M-ai învăţat să neg, să neg şi iar să neg, până când din corpul meu emoţional nu au mai rămas decât câteva fragmente de disperare şi întuneric.

Ai spus că mintea mea raţională e ceva rău pentru că mereu analiza şi se agăţa de cunoştinţele vechi, în loc să îi dai iubirea şi înţelegerea necesară pentru a o ajuta să vadă dincolo de ea însăşi. Abia acum îmi dau seama că nu eşti capabilă să iubeşti şi să înţelegi, iar acesta este unul din motivele pentru care pun capăt relaţiei noastre.

Vinovăţie, mi-ai judecat voinţa, dorinţele mele şi puterea mea, şi mi-ai spus că nu ar trebui să am liber arbitru, că nu ar trebui să am dorinţe, şi că a fost greşit să îmi folosesc puterea ca să creez lucruri frumoase în viaţa mea. Te-am crezut şi, în consecinţă, am uitat cum să îmi folosesc 90% din puteri. M-ai convins să îi rănesc pe alţii atunci când îmi exercitam puterea şi liberul arbitru şi, din clipa în care te-am crezut, i-am rănit adesea.

Mi-ai dat să joc multe roluri de-a lungul istoriei. Mi-ai dat rolul şi m-ai făcut să uit că nu eram decât un actor pe o scenă creată tot de mine. Mi-ai dat rolul de victimă într-un univers ostil şi m-ai făcut să cred că acesta avea putere asupra mea. Atunci când ai obosit să faci asta, mi-ai dat rolul de tiran, care trăia într-o falsă mulţumire ce vine din dominarea acelora „mai puţin norocoşi”. M-ai făcut să trăiesc ca un martir şi să renunţ la tot. M-ai învăţat că sărăcia este o virtute şi, prin urmare, aceia dintre noi care au avut cea mai multă compasiune, au avut cele mai puţine resurse pentru a ajuta planeta.

      De asemenea, mi-ai dat şi rolul de criminal şi de victimă, de prigonitor şi de prigonit. Când am condus biserica, m-ai aruncat afară atunci când m-am apropiat prea tare de adevăr. Ai lăudat virtuţile unui Dumnezeu bun şi plin de iubire, dar, în acelaşi moment, m-ai asigurat că sunt un păcătos mizerabil, fără speranţă de mântuire.

Vinovăţie, mi-ai adus tristeţe atunci când am ajuns prea aproape de bucurie. M-ai făcut să uit, atunci când am început să îmi amintesc. Şi mereu m-ai adus cu picioarele pe Pământ atunci când am ajuns prea sus. M-ai convins că sunt prea idealist, că Raiul este numai un vis şi că, după orgia mea cosmică a libertăţii, va veni şi nota de plată, plătibilă integral şi obligatoriu. Şi, atâta timp cât te-am crezut, nota de plată a venit mereu, exact la termen. M-ai făcut să cred că trebuie să muncesc ca să trăiesc şi că nu era corect să mă bucur de viaţă dacă alţii sufereau. M-ai făcut să cred că eram neputincios să vindec relele lumii; că era greşit să cred că pot să vindec bolnavii şi să înviez morţii. În acelaşi timp, îmi spuneai că nu făceam suficient de mult ca să salvez planeta.

Vinovăţie, acum îmi dau seama că cel mai insidios dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la tine a fost că duhoarea întunecată a morţii mă va aştepta atunci când suferinţa mea pământească se va termina. Aproape m-ai convins că înălţarea nu este reală şi că voi fi blocat pentru totdeauna în roata reîncarnării. M-ai făcut să intru într-un pântece cald, unde toate nevoile îmi erau îndeplinite, apoi m-ai aruncat într-o lume zgomotoasă, insensibilă, în care cei ce aveau mai puţină înţelepciune decât mine îmi spuneau ce să fac.

Când eram un copil neajutorat, ai făcut în aşa fel încât autorităţile lumii să îmi zdrobească voinţa şi să îmi distrugă simţul natural al minunării şi curiozităţii. Mi-am petrecut multe vieţi încercând să ajung din nou în pântece, nerealizând că naşterea fizică nu a fost decât o altă punere în scenă a apariţiei mele ca suflet din Mama Creaţiei. Şi chiar mi-ai spus că aspectul Matern al lui Dumnezeu era o născocire a imaginaţiei mele, într-un univers masculin. Sufletul meu a tânjit multă vreme să se reîntoarcă în pântecele Creaţiei, dar acum ştiu că acesta se află înlăuntrul meu.

O, vinovăţie, acum văd ceea ce eşti – un dumnezeu gol pe dinăuntru, rece, impasibil, ce rătăceşte prin vid, căutând viaţă inocentă pe seama căreia să îţi hrăneşti nevoile tale parazitare. Deşi cuvintele mele sunt grele, nu îţi port pică. căci ştiu că tu te hrăneşti din supărare. Mai curând te văd ca ceea ce eşti, şi nu mai doresc să primesc darurile tale sterile. Şi astfel, te las să pleci. In mintea mea, te văd plutind fără viaţă spre marginile esenţei mele şi dincolo de acestea, în vid, dincolo de universul manifest.

Da, vinovăţie, relaţia noastră s-a încheiat, acum că mi-am dat seama de jocul tău, şi voi mai trece doar pentru câteva momente prin rolurile pe care mi le-ai stabilit. Căci acum doresc să îmi aduc şi fraţii şi surorile, ca să te privească în faţă. Ei vor vedea, aşa cum văd şi eu, că în realitate eşti un nimic – un împărat fără haine, fără substanţă şi lipsit de orice urmă de iubire. Familia mea cosmică te priveşte acum cum îţi joci ultima carte din mâna mizeriei de pe Pământ – cartea Armagedon-ului. Şi te lăsăm să te demaşti singură. Căci ţi-am văzut ultima carte şi nu ne lăsăm păcăliţi. Deşi putem auzi tânguirea şi scrâşnetul dinţilor credincioşilor tăi în timp ce aceştia aşteaptă deznodământul, nu ne mai temem. Căci părăsim lumea ta întunecată. Acesta este începutul nostru şi sfârşitul tău.

Şi astfel, mă întorc la o sarcină oportună – aceea de a-mi recupera părţile pe care le-ai ţinut ascunse faţă de lumină, pe care le-ai închis departe de dulcele gust al libertăţii. Şi îmi îmbrăţişez şi nemărginirea şi inocenţa mea pură care, deşi au fost uitate demult, nu au putut şi nu pot fi niciodată distruse complet.

Iar în anii care vin, calea mea, departe de sălaşul tău, va fi luminată de Gazde Cereşti, şi nu va mai exista niciun colector de taxe care să îi năpăstuiască pe cei ce trec prin poarta spre libertate. Căci dincolo de iadul pe care l-ai creat se află sunetul vechilor melodii, mereu actuale, cântând despre iubirea pe care nici nu ţi-o poţi imagina. Fiecare melodie radiază în plenitudinea sa, iar când eu şi Familia mea cosmică ne aliniem corpurile, emoţiile, inimile, minţile şi sufletele întru Unime, muzica se coboară în Unica noastră fiinţă, iar trecutul dispare treptat în nimicnicia din care a venit. Iar teama de necunoscut se transformă în curiozitate şi entuziasm, în timp ce ne îmbarcăm împreună în această călătorie dincolo de dincolo.

Adio, vinovăţie!

Semnat,fostul tău: Sal.

(Din „Viaţa la frontiera cunoaşterii”- de Sal Rachele -Editura Proxima Mundi 2011)

Cine suntem în relaţie ?

maretieCea mai mare provocare şi în acelaşi timp  cea mai mare durere ne-o produce separea ,despărţirea,fie că aceasta are loc prin alegere conştientă ,dorită sau nu. Mă uit în jur şi observ că mai ales astăzi ,viaţa  ne aduce în situaţia ,să trebuiască să alegem dacă rămânem sau nu ,în sau cu ceva …ne despărţim de iubit,iubită,familie ,prieteni,job,sau pur şi simplu de anumite obiceiuri.

Separarea de toate acestea ,bineînţeles dacă este vorba de un ataşament real,se face anevoios ,cu multă dezbatere interioară şi cu multă suferinţă.Toate „semnele” din jurul nostru ,ne arată că a sosit timpul să trecem mai departe,să facem următorul pas,suntem conştienţi de nefericirea noastră,însă tot amânăm ,sperăm într-o schimbare exterioară a situaţiei .Deşi ne simţim prinşi ,sufocaţi (în relaţie ,familie ,obiceiuri etc.) ne este teamă de ce am  fi fără ele ,deşi susţinem sus şi tare că ne dorim independenţa,nu facem nimic pentru aceasta,ne găsim o mulţime de scuze,sau doar ne amăgim că vrem să facem ceva.

Mă întreb de unde totuşi această teamă de a ne elibera ,de a fi „independenţi ” în sfârşit …bănuiesc că este ceva dincolo de teama de schimbare ,de singurătate sau de nou.

Ne-am şi tras un proverb ca un fel de scuză (rău cu rău ,dar mai rău fără rău…) ,zău cât de anapoda gândim…şi mai spunem că în viaţă dorim să fim fericiţi. Nu ,nu dorim asta .(punct) Ne place doar să vorbim despre fericire ,pe care apropo o vedem doar în relaţie cu ceva sau cineva,dar fericirea o plasăm tot mereu undeva în faţa noastră  ,în viitorul nostru.

De mii de ani ,creştem în familii ,suntem în relaţii ,ne  asociem sub diferite forme (în unele vieţi am fost pustnici poate ,dar şi atunci eram adeptii unei religii ,aparţineam de ceva),astfel am ajuns să credem că nu suntem compleţi decât împreună cu alţii. Din această cauză ,ne căutăm „jumătatea”…,jumătăţi de oameni ,care caută alte jumătăţi.

Despărţirea ,ruperea de o relaţie (sau obicei) ne aduce de fapt mai aproape de noi ,şi cred acum că  ne este teamă să(ne) recunoaştem aşa cum suntem de fapt în această lume: SINGURI,repet SINGURI ŞI UNICI RESPONSABILI, PENTRU FERICIREA SAU NEFERICIREA NOASTRĂ.

Minciuna pe care ne-o spunem fiecare dintre noi ,este că nu am fi singuri ,din această cauză ne înconjurăm de relaţii ,prieteni,obiceiuri sau obiecte,din această cauză ne temem de încheierea relaţiilor , pierderea ataşamentelor(ori suferim enorm dacă acestea au avut loc deja).

Da ,am fost singuri,am venit singuri şi suntem singuri,dar în acelaşi timp suntem suverani. Şi cred că cel mai greu ne este să recunoaştem această putere ,să vedem cine suntem de fapt. Iar din această perspectivă ,a măreţiei noastre ,ne vom putea asocia,vom putea intra în relaţii ,fără să simţim că ne pierdem identitatea ,libertatea ,vom înceta să  mai fim un sclav în relaţie cu altul ,vom fi un Stăpân în relaţie cu o altă fiinţă suverană.

Dar mai întâi trebuie să ne prăbuşim ca să înţelegem cine suntem.

Transformarea karmei

as vrea sa zborTot ce se află în jurul nostru este creat şi condus de energie şi informaţie.. sau mai corect de informaţie şi energie.
Ca indivizi, aducem în această viaţă, informaţia din vieţile trecute, informaţie ce începe să ne influenţeze de cum ne naştem. Uneori această informaţie din vieţile noastre, nu iese la suprafaţă (influenţându-ne şi de la nivel inconştient) alteori avem amintiri mai mult sau mai puţin clare.

Aceste amintiri ne apar pentru a ne asuma responsabilitatea propriei vieţi, pentru a(ne) ierta şi a ne detaşa. Dacă reuşim să facem asta, informaţia negativă (unii o numesc şi karmă) este transformată. Problemele ce ne apar, sunt o şansă pe care ne-o oferă Divinul, pentru a învăţa, pentru a ne dezvolta şi a nu mai juca rolurile ce le tot jucăm întruna de vieţi întregi.
Doar aşa ne putem elibera, doar aşa învăţăm iubirea, doar aşa ne aflăm scopul pentru care am venit.

Aceste lucruri sunt valabile şi dacă nu ne amintim în mod conştient, doar că în acest caz totul durează mai mult. Eu cred că, astăzi suntem tot mai mult pregătiţi să accesăm informaţia vieţilor anterioare. Am ajuns într-o etapă a evoluţiei noastre, care cere o transmutare intensivă şi în masă a acelei informaţii.

Prin asta, noi trebuie să înţelegem, că nu suntem totuna cu amintirile noastre, nu suntem fricile noastre, neîmplinirile şi nici măcar bucuriile sau iubirile noastre. Şi bineînţeles nu suntem nici corpul pe care l-am primit în această viaţă. Prea multe vieţi ne-am identificat cu aceste aspecte. Noi nu suntem nimic din toate acestea… suntem doar fiinţare.
Ce avem de făcut este să curăţăm şi să renunţăm la tot ceea ce nu suntem, iar responsabilitatea este a fiecărui dintre noi, fiecare are de îndepărtat şi transformat, propriul „gunoi”.

Uneori ne înfuriem pe anumite persoane, sau ne deranjează comportamentul lor, fără să ştim de unde ne vin aceste trăiri. Trebuie să înţelegem că problema nu este la ceilalţi ci la noi, să acceptăm şi să ne detaşăm. Astfel vom transforma acele stări ale noastre, iar când facem asta transformarea are loc şi la cealaltă persoană. Dar de fapt nu ei sunt cei ce se schimbă (doar aşa ne apare nouă), ci noi devenim alţii, noi suntem cei ce ne schimbăm.

Pe măsură ce ne detaşăm de vechile informaţii despre ceilalţi, îî vom vedea şi îî vom percepe altfel. Devenim mai liberi, plini de compasiune, mai iubitori. Aşadar ce observăm,este că tot conflictul, toate problemele apar spre binele nostru, pentru a ne schimba, pentru a ne elibera şi a prinde aripi…
Acum chiar este momentul să ne luăm zborul…prea  multe, multe vieţi doar ne-am târâit pe acest pământ.

Adevărata inteligenţă

minte si inima  Osho spunea  că “Adevărata inteligentă este cea a inimii. Ea nu e intelectuală, este emoţională. Nu seamănă cu gândirea, seamănă cu simţirea. Ea nu este logică, este iubire “. Aş merge şi mai departe şi spun că iubirea minţii (una raţională) este orice altceva dar nu  iubire, altfel nu am avea gelozie, invidie sau mânie,aspecte  care nu permit iubirii să se manifeste. Aud deseori ,că dacă nu eşti puţin gelos …atunci înseamnă că nu iubeşti. Uneori şi eu credeam la fel…dar am observat (în momentele de conştientizare) că atunci când experimentam gelozia ,efectiv nu mai simţeam iubirea. Unde s-a dus? A dispărut,s-a ascuns ,iubirea şi gelozia nu se manifestă simultan…

Se consideră că gelosul este o persoană care pe sine nu se iubeşte aproape deloc, are o stima de sine la fel de scăzută… aşa este dar eu cred că şi stima de sine scăzută ca şi gelozia este o “problemă ‘ a minţii noastre. Încercaţi un scurt exerciţiu de imaginaţie şi observaţi ce uşor dispare gelozia, în momentul în care “coborâţi iubirea” pe care o consideraţi că o aveţi, de la nivelul creierului, până la nivelul inimii. Gelozia se topeşte pe loc, ca şi cum nici nu ai avut-o vreodată, inima ta este inundată de iubire şi ajungi să înţelegi totul, mult mai clar, însă nu cu creierul, ci cu inima. Nu ai nevoie decât de puţin exerciţiu, ca să înveţi să simţi iubirea cu inima, şi mai trebuie să-ţi aminteşti ca-n momentele de gelozie, să cobori iubirea din capul tău, în inima ta. Pentru că asta şi este în acele momente iubirea … doar o idee a minţii tale. Exerciţiul acesta funcţionează pentru orice emoţie negativă o simţi faţă de cineva sau de ceva.

 

Nimic nou ,în ce spun  nu am pretenţia că spun sau scriu ceva original… iată ce scria apostolul Pavel despre iubire în Epistola către Corinteni (13:3-7)
3.” ŞI chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar daca mi-aş da trupul să fie arşi dacă n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie.
5. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
6. Nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevăr,
7. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul” Cât adevăr în aceste rânduri scrise acum două mii de ani.

Când iubeşti din inima nu aştepţi aprobarea părinţilor, a prietenilor… a societăţii, (trebuie avut grijă să nu fie vorba aici de încăpăţânare, care este tot a minţii) doar fiinţezi în acea stare, simţi iubirea, eşti Iubirea. Cu inima putem iubi tot sau pe toţi cei ce ne înconjoară, iar legăturile astfel create sunt mai autentice şi mai durabile decât în cazul iubirii minţii. De obicei mintea spune că te iubesc, dacă o faci şi tu.. altfel, doamne fereşte.
Cine este cea care se răzbună, se laudă, e plină de mândrie, de mânie, de răutate?  Toate acestea sunt în mintea noastră (şi chiar mai multe ,ştim asta fiecare) şi  atunci unde ar mai fi loc în această înghesuială  şi pentru iubire?

Karma şi echilibrarea ei…

Îmi vin în minte două situaţii, pe care le-am întâlnit, cazuri în care înţeleg că se poate vorbi de o ştergere a karmei, a datoriei între două spirite şi o echilibrare a relaţiei lor. De multe ori după ce aspecte, datorii karmice între două persoane se echilibrează, se poate întâmpla ca …

Îmi amintesc Maestrulacum două cazuri, pe care le-am întâlnit, cazuri în care înţeleg că se poate vorbi de o ştergere a karmei, a datoriei între două spirite şi o echilibrare a relaţiei lor. De multe ori după ce aspecte, datorii karmice între două persoane se echilibrează, se poate întâmpla ca cele două persoane să dispară una din viaţa celeilalte, prin diferite modalităţi: decesul uneia dintre părţi, despărţirea, relaţia devine una indiferentă, schimbarea domiciliului…

El astăzi e bărbat, într-o viaţă trecută a fost o femeie ce a trăit în Franţa secolului 17. În acea viaţă, ca femeie, a fost violat (ă) de un soldat, pe care îl (o) cunoaşte în această viaţă… este femeia cu care a fost într-o relaţie, oarecum tensionată, vreme de câţiva ani. În această viaţă, prima lor relaţie fizică, deşi consimţită, a fost una destul de dură, ce putea semăna ca desfăşurare cu un viol. Pentru că el, în viaţa actuală, probabil nu ar fi fost capabil să înfăptuiască un viol, atunci pentru a şterge “datoria” veche de câteva vieţi, alege (nu în mod conştient) să înfăptuiască măcar simbolic acel viol cu care era “dator”. Mai mult, vreme de vreun an de zile, au avut şi au lucrat împreună la o cercetare sociologică despre victima violului şi felul în care este ea tratată de societate.

Deci au lucrat împreună o temă cum e violul, deşi nici unul din ei sau măcar din rudele lor nu s-au confruntat vreodată cu aşa ceva. Au ” învăţat” împreună de fapt, prin ce trece victima unui viol, au înţeles şi au eliberat. Vindecând ce a fost de vindecat… şi relaţia din această viaţă s-a încheiat.

În al doilea caz, ea… o tânără de 35 de ani, Dea, care în ultima viaţă a fost un  bărbat, ce a trăit tot în ţara noastră (în Sibiu), ca ziarist. La un moment dat o cunoaşte pe Mara, ajung să se iubească, se mută împreună, nu se căsătoresc niciodată, iar după mai mulţi ani ea moare. Ce îi reproşează Mara este că nu-i acordă deloc atenţie, şi nu are timp decât pentru profesia lui, în dauna relaţiei lor. Relaţie care se şi strica, după câţiva ani. Ea, Mara îşi dorea mai mult de la relaţia lor, iar el după o vreme, deşi locuiesc încă împreună fuge de fapt din relaţie.
Dea(femeia de azi) recunoaşte în Mara ,pe iubitul din viaţa aceasta ,cu care a avut o relaţie vreme  de mai mulţi ani . O relaţie ,în  care a fost foarte dependentă ,nemulţumită de timpul scurt pe care îl petrece cu el …exact la fel cum simţea Mara în viaţă trecută .
Lecţia pe care a primit-o Dea ,retrăind oarecum experienta , şi  înţelegând astfel  trăirile   Marei din  trecut  ,echilibrează karma între cei doi. Aici observ totuşi  mai mult decât o simplă plată şi răsplată karmică ,văd o legătură mai profundă, între două suflete  ,care sigur s-au întâlnit şi iubit  în alte vieţi şi au ales să înveţe şi să evolueze împreună . Depinde doar de alegerile sufletelor lor, dacă vor mai ajunge  acum sau altădată împreună .

Prima amintire din altă viaţă

În ianuarie 2009, împreună cu o bună prietenă , am avut prima experienţă, legată de o viaţă trecută, fără să ne fi propus acest lucru, fără să fi vorbit altădată în mod deosebit despre reîncarnare sau vieţi trecute.

Întâmplarea ne-a luat pe nepregătite pe amândoi. Până atunci, citisem foarte puţine lucruri legate de acest subiect, cunoşteam cât de cât ceva teorii, dar fără să pot spune..” da aşa este, exact asta se întâmplă cu noi “.
Mai mult nu credeam, în această teorie, deşi în multe părţi vedeam că are “logică” şi “dreptatea” ei. Mă informam totuşi, doar din dorinţa de a cunoaşte mai multe.
Cred că era într-o seară de luni, acasă la mine, şi îi povesteam despre ce am aflat la un curs făcut în Bucureşti în  week-endul ce tocmai a trecuttrecut . Despre terapii complementare, cristaloterapie, reiki, câteva idei chiar şi despre teoriile reîncarnării, despre darma, karma şi altele. Când îi povestesc despre reîncarnare şi teoriile reîncarnării, prietena îmi spune că ea ar vrea să se incarneze într-o floare. Îmi venea să râd când am auzit-o… că doar unde ar mai fi evoluţia noastră, mă gândeam, dacă am ajunge în stadiul de plantă. Până la urmă m-am gândit că e posibil că doar egoului nostru îi place să creadă că suntem cei mai evoluaţi, aşa că am întrebat-o ce floare ar vrea să fie.

“Floare de nu mă uita” îmi răspunde ea.
În acel moment ne prindem de mână, iar ea-mi spune: “noi ne-am iubit şi altădată”.

Imediat după aceea ca şi cum am fi călătorit printr-un tunel cu o viteză fantastică, ajungem brusc în alt loc şi în alt timp. (eram în Paris pe la jumătatea secolului 19 în faţa casei mele în apropiere de Sena). Extraordinar a fost ca şi partenera mea a a “călătorit” cu mine în acelaşi timp şi în acelaşi loc, trecând prin aceeaşi experienţă.
Ce vedeam eu vedea şi ea, eram amândoi în acelaşi loc şi timp, ne vorbeam, ne completăm reciproc… vedeam cum era îmbrăcată, cum eram îmbrăcat, vedeam strada, piatra cubică de pe drum, interiorul casei mele. Ştiam cine eram, îmi cunoşteam numele, profesia ştiam exact ce căutăm atunci în faţa casei. Ea era căsătorită… eram amanţi şi pentru că nu mai puteam fi împreună ea a hotărât că trebuie să ne despărţim.
Habar n-am cât timp am stat acolo (timpul avea altă valoare în acel loc) dar când am hotărât să ne întoarcem, am făcut-o pur şi simplu pentru că am dorit asta, iar revenirea a fost ca o coborâre pe un tobogan mare de tot, iar la final  am „aterizat” fiecare în propriul corp.
“Ooauu… ce ni s-a întâmplat?” ne-am spus, extaziaţi de experienţă… chiar îmi este greu să descriu cum ne-am simţit în acel moment. După ce am vorbit un timp, am mai lămurit unele lucruri, am înţeles că amândoi am avut aceeaşi experienţă în acelaşi timp, am văzut acelaşi loc, am dorit să ne reîntoarcem (am reuşit acest lucru foarte uşor), iar cu această ocazie am “vizitat “mai multe din interiorul locuinţei mele din Paris. Am realizat amândoi că ne ştim   de  multe vieţi.
Aceasta a fost in mare prima mea experienţă,reamintire a unei vieti trecute povestită chiar foarte pe scurt.

De fapt povestea mai are o continuare… cam la vreo două luni de la cele relatate,” realizez “că aş putea căuta pe Google, să văd de găsesc vreun avocat cu numele de Julien sau Jules Favre ce a trăit în Paris, în secolul 19. Am dat de el deşi nu credeam că voi găsi ceva, a trăit din 1809 până în 1880, nu a fost căsătorit niciodată, pentru că a iubit (după cum declară) o singură femeie dar care era măritată cu altcineva.

Am inteles atunci ca ce am experimentat in acel moment, nu a fost chiar rodul imaginatiei noastre ,ci a venit de undeva din adincul nostru ,plus ca toata aceasta reamintire avea atasata de ea un rand de emotii pe care chiar ca nu aveam de unde sa mi le imaginez.